20 iunie 1944 – Este prima mea insemnare in jurnal.Ma numesc generalul Georg Pfeiffer , ma aflu in aproprierea orasului Vitebsk , mai exact pe malul raului Divina orasul Orsa.Nu de putin timp am fost mutat in Corpul al-6-lea german , aici in Belarus pentru a proteja capitala Minsk de ocupatia sovietica.Presiunile sovietice au crescut in ultimul timp asupra Grupul de Armate Centru.Simt cum ceva rau se va apropia , sovieticii pun deja la cale un plan de atac asupra Grupul de Armate Ucraina de Nord asa ca trebuie sa fim pregatiti.Situatia noastra nu e prea buna.Diviziile de rezerva sunt in mari probleme.Divizia 14 infanterie este nemotorizata ,asa ca nu vad prea mult ajutor venind din partea lor , iar in nord mai dispunem de o divizie de blindate incompleta.Suntem descoperiti , iar un atac in clipa de fata ar fi un dezastru.Dar asta nu e nimic .Inca de la inceputul razboiului am fost repartizat la lagarele de concentrare , unde oamenii erau ucisi in masa.Am vazut cum oamenii soseau cu miile si erau exterminati ori prin gazare , ori impuscati.In medie se omorau 22.000 de oameni pe zi.Familii intregi erau distruse doar pentru ca religia lor era diferita fata de a noastra.Antrenamente de tir ca tinta drept oameni.Camere unde pur si simplu erau inghesuiti cu miile si gazati pana cadeau.Cel putin nu aveau de suferit , caci moartea era instanta fara dureri.In lagarele de munca , evreii , homosexualii , prizonierii de razboi si multi altii erau supusi la munci imposibile in conditii excrecabile cu hrana aproape deloc.Singurul lucru pe care puteai sa-l faci era sa speri sa nu ajungi si tu printre ei.In clipa in care erai prins ca ai dezertat erai incatusat si impuscat.Desigur , cand ma uitam in ochii copiilor inainte sa fie omorati cum plangeau si tipau dupa parinti nu puteam sa ma gandesc decat la sotia mea si cei 3 copii ai mei : Hertzer , Raine si cel mai mare Jacob.Aici , in Orsa sunte aproape 1 milion de soldati.Fiecare cu gandul ca intr-o zi , razboiul se va termina si se vor putea intoarce acasa , la familile lor .Insa si razboiul lasa urmele sale .Ma sfasie gandul ca in spitalul unde tratam raniti se afla oameni mutilati , unii mutilati pe viata , care chiar daca vor primi permisiune de a se intoarce acasa ei nu vor mai duce o viata normala.Cel mai dureros e faptul ca multi dintre ei sunt tineri , tineri care de altfel aveau tot viitorul in fata.Un viitor distrus de interesele altora.Inapoi acasa.Deja se face tarziu .O sa continui cu insemnarile si zilele urmatoare.
21 iunie 1944 –A doua insemnare in jurnal.Deja se stie sigur tinta sovieticilor , o sa atace Grupul de Armate Ucraina de Nord.Insa nimeni nu e constient ca nu avem cu ce sa luptam.In ultima vreme tot ce tine de armamentul de razboi a fost facut prost.Tancurile au nevoie de reparatii generale.Arma ti se blocheaza in mijlocul bataliei , inca putin si terminam rezervele de petrol.Sovieticii au dinamitat toate caile ferate asa ca si alimentele sunt putine.Tie frica sa bei si din propria canistra sa nu fie infectata apa de rusi.Medicamentele disponibile in clipa de fata sunt pe terminate .Deja se simte in aer cum razboiul se aproprie de final.Adolf numai are discernamant asupra deciziilor sale .Noi avem mai goluri de armament si alimente iar singurul sfat pe care il poate da este sa luptam pana murim pentru patria noastra.Vreau sa mor , sa mor pentru patrie , dar nu vreau sa mor in conditiile actuale.Se duc batalii in nordul Africii inutile , pentru niste deserturi interminabile , pe cand aici in Europa rusii sunt doar la 1200 km de Berlin.Sunt constient ca in urma bataliilor castigate de rusi , acestia si-au luat un avans foarte mare , iar in curand Germania va fi obligata sa capituleze.Citez „Fara barbati nu ar mai fi existat razboaie” spune Albert Einstein.Deja acest razboi si-a pierdut esenta , se lupta pentru puterea suprema , iar noi suntem doar pionii.Am vazut prizonieri de razboi capturati care se rugau sa nu fie omorati.Un prizonier de razboi este omul care si-a ratat ocazia de a te omora si dupa ce-l prinzi iti cere sa-i cruti viata.Noi nemtii , avem demnitate , noi am fost facuti sa murim cu mandrie nu ca sclavii.Acum ultima noastra sansa este sa mergem maine pe frontul de nord al Ucrainei si sa-i oprim pe rusi din inaintarea lor spre Germania.Insemnarea se termina aici.Voi continua cu insemnarile zilele urmatoare
22 iunie 1944 – a treia insemnare in jurnal , deja mai bine de jumatate din campanie a plecat spre nordul Ucrainei , unde se presupune car ar fi urmatoarea tinta a rusilor.Cealalta jumatate (din care fac parte si eu ) am ramas aici in Orsa sa mentinem pozitia.Imi este foarte teama sa nu fie vreun joc murdar al sovieticilor si sa ne atace aici , in Orsa pe nepregatite.In clipa de fata dispunem de arme si armament atat cat avem pe noi.Numarul soldatilor ramasi e putin , mai mare este cel al ranitilor , dar sper ca in curand sa se intoarca cei din Ucraina cu vesti bune , sau cel putin sa primim intariri.Am stat si m-am gandit in ultima vreme , la sensul vietii.Daca raman aici , in campania actuala , risc sa mor mancat de viermi sau omorat de rusi , caci situatia in care ma aflu in clipa de fata nu ma linisteste deloc.Daca dezertez si plec acasa la sotia si copii mei , ce pot rezolva.In perioada asta nivelul de trai e scazut , toate produsele sunt scumpe , o paine costa circa 1 milion de lei si poti cumpara una doar daca ai vreo ruda brutar.In apa din rauri curg suvoaie de sange de la soldatii morti la datorie.De la atatea bombe aruncate peste orase , aerul este greu de respirat , fiind aproape imposibil culturii agricole sa se dezvolte.Nu exista gram de mancare , iar acela care exista si se produce trebuie exportat spre campurile de lupta , catre soldatii infometati.Oare se merita sa plec de aici doar de dragul de a muncii degeaba ? si totusi daca raman si lupt pana la final , sa zicem ca Germania castiga razboiul si ne trimite inapoi la casele noastre, asta nu ma linisteste deloc.Munca necesara recuperarii dupa atatea bombardamente va cadea pe umerii nostri .Sute de orase , poate chiar mii care au nevoie de o infrastructura noua , toate astea pentru patriei.Razboiul asta nu aduce nimic bun , oare ce explicatie le voi da copiilor mei cand ma vor intreba de ce a avut loc acest razboi cand nici macar eu nu stiu raspunsul.Deocamndata sunt extenuat psihic si fizic , iar ora de somn se aproprie.Zilele astea primim vesti de la compatriotii nostri trimisi pe campul de lupta.
23 iunie 1944 – a patra insemnare in jurnal.Scriu dintr-un buncar aflat sub primaria orasului Orsa.Situatia s-a agravat , iar de ce imi era teama nu am scapat.Aparent tinta rusilor nu era nordul Ucrainei , ci eram noi , campania 6.Rusii si-au stabilit baza chiar pe celalalt mal al raului Divina.Nu putem face fata cu numarul actual de efectiv si cu munitia insuficienta pusa la dispozitie.Stresul ca numai facem fata ma epuizeaza psihic , nu e de ajuns ca noaptea nu pot dormi , fiind tinut treaz de zgomotul bombelor cazute la suprafata , in oras.Armata rosie a venit pregatita , zic eu pe putin 1.000.000 de oameni.Cum sa rezistam ? am cerut disperat Berlinului sa ne lase sa ne retragem , insa singurul raspuns al lor a fost ca noi trebuie sa luptam pana la ultimul om.La un asa raspuns nu pot caracteriza situatia actuala decat prin sinucidere curata.Maine o sa ne retragem in Minsk fara sa stie vreun general si poate acolo o sa putem sa ne regrupam si sa facem fata atacului masiv al rusilor.Hambarele au fost distruse , ranitii au fost mutati repede in biserica catolica a orasului.Desi nu mare mi-ar fi de mirare sa vad cum rusii ar fi in stare sa distruga si acel lacas cult.Oamenii astia parca nu au nici un Dumnezeu.Sunt neemancipati , multi si prosti , asta e principiul pe care a mers Stalin , si se pare ca pana acum a dat roade.Chiar daca rusii au avut multe pierderi militare , pot spune ca in clipa de fata stapanesc situatia fata de noi care nu stim unde sa ne mai retragem.O sa ajungem sa ne aparam de pe granita orasului Berlin ! Mie dor de familia mea mai mult ca oricand.Gandul ca exista sansa sa nu scap cu viata din aceasta tara ma distruge .Dar nu trebuie sa fiu pesimist , stiu ca intaririle sunt pe drum si noi vom fi scosi din zona aceasta.Acum ne pregatim pentru impachetare .Plecarea asta spre Minsk nu-mi ofera incredere.Dar astea-s ordinele si trebuiesc respectate.
24 iunie 1944 – a cincea insemnare in jurnalul meu.Situatia este disperata .Scriu din Minsk , capitala Belarusului.In ciuda faptului ca media inteligentei rusilor este una scazuta , trebuie sa recunosc ca la atacul acesta , au fost peste noi de 10 ori.Retragerea noastra catre Minsk a fost tot ce au asteptat.Anticipand miscarea noastra , ne-au pregatit o ambuscada.In clipa de fata tot orasul este incercuit de armata rosie , gata oricand sa dea buzna si sa ne macelareasca.Nu poti intra si mai ales nu poti iesi din oras.Asteptarea noastra a intaririlor a fost in zadar , raspunsul lui Hitler a fost acelasi.Nu parasim orasul pana nu castigam , lucru imposibil.Si totusi cum poate fi un om atat de rau ? Dupa ce ca nu ne da nici un sprijin , ne mai spune sa luptam pentru tara , pentru poporul german.Scuza generalilor a fost se pare , lipsa soldatilor disponibili , majoritatea luptand pe fronturile din nordul Africii , batalii inutile dupa parerea mea.Se pare ca ascunzatoarea noastra a fost descoperita.Vad cum rusii intra pe usa din spate .Se aud strigate pe hol , gloantele cum gauresc tavanul cladirii.Atat mia fost dat de la Dumnezeu sa traiesc , se aproprie de incaperea mea .. as fi vrut sa le spun in fata copiilor mei ca-i iubesc dar nu cred ca o sa mai
Nici aceasta nu este scrisa de mine , ci de aceeasi persoana care a scris si 'Labirintul' , dar mi-a dat voie sa o postez . Sper sa va placa .
